Episcopul Ioan cel Minunat

Prin anii 1915-1918, la Mitropolia Kievului era episcop-vicar fericitul Ioan, mare nevoitor duhovnicesc care-i întrecea pe mulți cu smere- nia, cu blândețea și cu râvna sa pentru Hristos. Despre viața sa din tinerețe nu se știe însă nimic până acum.

Venind peste Rusia ortodoxă cumplita prigoană ateistă a anilor 1917-1918, s-au  comis peste tot masacre și crime de tot felul, mai ales în rândul clerului, fiind uciși sau deportați în Siberia zeci de milioane de creștini; fiecare încerca să scape de moarte cum putea. 

Văzând cumplita primejdie, Episcopul Ioan a părăsit pe ascuns Kievul, s-a îmbră- cat în haine civile și s-a refugiat în Româ- nia, traversând noaptea Nistrul pe o scân- dură și rămânând neștiut de nimeni. Apoi, mergând în părțile Olteniei, a intrat ca frate începător la Schitul Crasna, județul Gorj, având ascultare rânduită la păscutul vitelor. 

În acea vreme, prin anul 1920, egumen al schitului era părintele Dionisie Lungu, mare trăitor al vieții monahale. După trei ani de ascultare desăvârșită, văzând viața lui de nevoință și rugăciune, s-au hotărât să-l călugărească, însă Sfântul Episcop a fugit noaptea, în taină, mergând în partea Moldovei și făcându-se mare sihastru în Munții Sihlei din județul Neamț. 

Multă vreme nu s-a știut nimic despre acest Sfânt Episcop, însă după câțiva ani, prin 1926 se vorbea în taină despre prezența unui mare sihas- tru rus în Munții Sihlei și despre un pădurar din partea locului care se în- grijea de dânsul, ducându-i la bordei cele necesare. 

Primul călugăr care l-a cunoscut pe episcop la Schitul Sihla a fost Pro- tosinghelul Vasian Scripcă de la Mănăstirea Secu, care era pustnic sub stâncile Sihlei. Părinții bătrâni spun că acesta i-a fost mulți ani duhovnic Sfântului episcop Ioan. 

În 1931, Părintele Cleopa, pe atunci fratele Constantin, care păștea oile împre- ună cu fratele Vasile, fratele său după trup, îl întâlnește pe Fericitul Episcop Ioan la obcina Sihlei. Acesta mergea la Sihla îm- preună cu un ierodiacon basarabean care îi era ucenic. Atunci Sfântul Ioan i-a spus fratelui Vasile să se pregătească pentru o călătorie lungă, „profeție care după șase luni s-a împlinit, căci fratele Vasile s-a mutat la cele veșnice în luna mai, anul 1931.

Mai târziu, ajungând frații cu oile spre Sihla, i-au povestit părintelui Vasian despre întâlnirea lor cu Episcopul Ioan. Atunci duhovnicul Vasian le-a spus: „Ei, fraților,  acela este un episcop sfânt care a fugit din Rusia. Dar nu mai locuiește pe aici. S-a dus în părțile Ceahlăului!”

Cuvântul duhovnicului Vasian a fost adevărat, căci între anii 1930- 1945 sfântul episcop nu a mai fost văzut de nimeni în partea locului. Probabil acești 15 ani de aspră nevoință în Muntele Ceahlău l-au consacrat pe fericitul Episcop Ioan ca pe unul dintre cei mai mari pustnici și nevoitori ai Ortodoxiei din prima jumătate a secolului al XX-lea. 

În primăvara anului 1945, ierarhul s-a reîntors de la Ceahlău în munții Sihlei și ai Sihăstriei. Primul părinte care s-a învrednicit să-l întâl- nească pe Sfântul Episcop Ioan după întoarcerea sa din Muntele Ceahlău a fost părintele Teodul, duhovnicul Mănăstirii Agapia. 

În vara anului 1945, părintele Teodul săvârșise Sfânta Liturghie la Agapia și voia să meargă la Sihăstria să-i vorbească părintelui Cleopa, pe atunci stareț al mănăstirii Sihăstria. Ajungând la o mică poiană numită ,,Poiana Trapezei”, părintele Teodul l-a întâlnit pe fericitul episcop Ioan, care-l aștepta. Era mic de statură, fața-i era foarte luminoasă și răspândea multă sfințenie și împăcare. Avea ochii albaștri și vioi, barba albă și nu prea mare, capul descoperit și părul lăsat pe spate. Era îmbrăcat cu lână căzută de la oi prin pădure, precum singur mărturisea. Mijlocul era încins cu o bucată de sfoară groasă, iar în picioare nu purta nimic. Nu avea nici toiag, nici traistă, ci doar un șirag de metanii făcute din boabe de măceș. 

Văzându-l pe duhovnic, l-a binecuvântat cu mâinile amândouă și i-a spus: „Părinte Teodul, te duci la Sihăstria, la părintele Cleopa? De multe ori mă duc și eu la Mănăstirea Sihăstria și stau la slujbă în biserică, însă, cu darul lui Dumnezeu, nu mă vede nimeni. știu că sfinția ta vrei să te retragi din Agapia la Sihăstria, dar să nu te duci. Rămâi acolo și fă ascultare că nu degeaba te-a trimis Dumnezeu la Agapia. Acolo este mântuirea sfinției tale.”

După ce i-a spus taina vieții sale, înainte de despărțire, i-a cerut părin- telui Teodul să-i aducă niște hârtie, cerneală și penițe. Apoi, binecu- vântându-l, a dispărut în desișul pădurii. 

După o lună de zile, cumpărând hârtie și cerneală, părintele Teodul, luându-și toiagul și desaga și rugându-se să-l întâlnească iarăși pe Sfântul Episcop, a trecut peste munte, spre Sihăstria. Ajungând în Poiana Trapezei, Sfântul îl aștepta și, binecuvântându-l iarăși cu ambele mâini, l-a sărutat pe frunte și cu glas proorocesc, i-a spus să se întoarcă la Agapia, căci părintele Cleopa nu este la mănăstire. Apoi duhovnicul i-a spus: „Preasfințite, v-am adus hârtie, cerneală și câteva penițe, cum ați cerut”. Iar fericitul i-a zis ,,Îți mulțumesc, părinte Teodul. știam că vei găsi. Părintele îi adusese și ceva de mâncare, dar episcopul nevrând să primească, a zis ,,Părinte Teodul, de mare folos este postul pentru călugări. Să știi că șapte sunt treptele postului, adică sunt șapte feluri de hrană pentru om și anume: 

1. Carnivorii, care mănâncă întotdeauna carne. Aceștia sunt în treapta cea mai de jos a postului și chiar dacă se înfrânează uneori de la mâncare, ei nu pot spori niciodată în rugăciune; 

2. Lactovegetarienii, care nu mănâncă niciodată carne, ci numai lapte, brânză, ouă și tot felul de legume fierte. Aceștia sunt în a doua treaptă a postului, pe care o țin de obicei călugării din mănăstire și foarte rar mire- nii; 

3. Vegetarienii, care mănâncă numai zarzavaturi și legume fierte sau nefierte. Rânduiala aceasta formează treapta a treia a postului și o țin călugării cei mai râvnitori din mănăstiri. De aici încolo încep treptele pos- tului cele mai aspre, pe care pășesc, de obicei, călugării sihaștri și pustnicii cei mai nevoitori; 

4. Fructiferii, care mănâncă o dată pe zi pâine și fructe nefierte, fără a gusta vreodată altfel de hrană. Cine a ajuns la această treaptă a postului poate stăpâni cu ușurință trupul și gândurile și poate spori repede pe calea rugăciunii; 

5. Cerealierii formează treapta a V-a a postului. La această treaptă ajung călugării, mai ales cei din sihăstrii și pustnicii, care mănâncă o dată pe zi numai pâine neagră de cereale și boabe muiate de grâu, porumb, mei, linte, bob, mazăre etc; 

6. Hrana uscată este a șasea treaptă a postului călugăresc, la care ajung de obicei pustnicii cei mai râvnitori. Cei care petrec în această nevoință mănâncă numai pesmeți de pâine muiați, cu sare sau puțin oțet, o dată pe zi și cu măsură. Așa se nevoiau sihaștrii de pe valea Nilului; 

7. Hrana cu mană dumnezeiască este ultima și cea mai înaltă treaptă a postului călugăresc, la care ajung foarte puțini dintre asceți, după o înde- lungată nevoință, întăriți fiind cu darul Duhului Sfânt. Aceștia se îndestu- lează numai cu Preacuratele Taine, adică cu Trupul și Sângele lui Hristos, pe care le primesc odată sau de două ori pe săptămână, fără a mai gusta ceva decât apă. După grele ispite și nevoințe, am ajuns, cu darul lui Dumnezeu să mă mulțumesc numai cu Preacuratele Taine și nu mai simt foame, nici trebuință de pâine și legume...”

Apoi l-a mai întrebat Părintele Teodul ,,Preasfințite acolo, în pădure, unde locuiți, nu vă este frig iarna?” ,,Părinte Teodul, eu sunt Cetățeanul Munților Carpați și Domnul are grijă de mine, că oriunde mă aflu, nu duc lipsă de nimic. Nu simt nici frigul iernii, nici arșița soarelui, nici foamea, nici setea, nici altă nevoie pământească”. La așa măsură ajunsese Sfântul  Episcop. Primind și alte sfaturi, părintele Teodul, făcându-i metanie și sărutându-i mâna, i-a cerut binecuvântare și s-au despărțit. 

După un an, în primăvara anului 1946, părintele Teodul și-a luat toiagul și rugându-se, a trecut muntele Sihăstria. Ajungând în Poiana Trapezei, aceeași minune s-a săvârșit. În poiană sfântul deja îl aștepta. și făcându-i cuvenita metanie, Sfântul Ioan i-a zis: „Aș vrea să mă întorc înapoi în paria mea natală, ca să mă săvârșesc acolo! Sunt și la noi păduri destule...” Iar părintele l-a întrebat: „Cum să mergeți acolo, când Rusia este condusă de atei și Biserica este așa de prigonită?” Dar Sfântul Epis- cop a zis: „Cred, cu ajutorul lui Dumnezeu, că nimeni nu mă va vedea, căci mâna lui Dumnezeu mă va acoperi...” Auzind aceasta, părintele Teodul s-a întristat, dar Sfântul Ioan întărindu-l în nădejde și sfătuindu-l, l-a binecuvântat și așa s-au despărțit. 

Din ziua aceea nu l-a mai văzut niciodată. După cinci ani de tăcere, în care nimeni nu-l mai întâlnise, în primăvara anului 1951 s-a arătat și a vorbit către unul din frații Mănăstirii Sihăstria, ștefan Juncu. 

De la întâlnirea Sfântului Episcop Ioan cu fratele ștefan, în 1951, nimeni nu l-a mai văzut niciodată. Probabil mai venea la sfintele slujbe, de la Sihăstria, dar nu-l vedea nimeni, fiind acoperit de harul Duhului Sfânt. Nu știm nici ce duhovnic avea în ultima parte a vieții, deoarece Arhiman- dritul Vasian se mutase la Domnul în anul 1955.

Unii dintre părinții bătrâni din partea locului credeau că Episcopul Ioan s-ar fi retras în patria sa, dorință pe care și-o exprimase sfântul prin anii 1945-1947. Dar se pare că n-a fost așa. 

În vremea egumeniei Protosinghelului Visarion Prepeliță, din Schitul Sihla, un mare nevoitor în cele duhovnicești, Dumnezeu a descoperit sfin- tele sale moaște astfel: 

Prin anul 1956, odată, pe când mergea singur prin Munții Sihlei, nu departe de peștera Sfintei Teodora, egumenul, ajutat de Duhul Sfânt, a descoperit între stânci, moaștele întregi ale unui sfânt. Oasele sale erau galbene și bine-mirositoare. Apoi a observat că deasupra acestor oseminte se află o cruce mare de aur, așa cum obișnuise să poarte arhiereii slavi. 

Atunci egumenul Visarion a înțeles că sunt moaștele Sfântului Arhiereu Ioan de la Kiev, care s-a nevoit ca mare sihastru în Munții Sihlei și ai Sihăstriei și luând sfintele moaște și așezându-le într-un sicriaș, egumenul Visar- ion le-a îngropat în taină în partea de miazăzi a bisericii Schitului Sihla, unde se află și astăzi, împreună cu alte sfinte moaște ale unor cuvioși părinți.